Despre singuratate.

Pana la urma ce cautam in viata asta? Pana la urma de ce ne lasam condusi de acea dorinta de a avea pe cineva alaturi si de ce o data ce obtinem asta tindem spre singuratate?

Ce imi lipseste? Habar nu am… teoretic sunt bine, teoretic sunt fericita, teoretic ar trebui sa ma simt norocoasa. Si atunci ce are ziua asta de parca nimic nu merge bine. Ma gandesc ca poate am nevoie de un moment cu mine insumi, de un pic de spatiu, de binecuvantata mea singuratate, de diminetile in care simteam numai parfum de somn… Dar, atunci de ce gandul de a nu-l avea ma face sa am indoieli?

Oricat ne-ar placea sa credem suntem fiinte independente si oricat de frumoasa ar fi singuratatea si linistea alergam ca bezmeticii dupa compania cuiva, dupa parerea cuiva… Si atunci, nu pot sa nu ma intreb, ce mama dracului vreau?

Am citit undeva o cugetare care suna cam asa: atunci cand eram mic imi doream sa fiu Dumnezeu (o da, si inca vreau), insa nu mi-am dat seama cat e de greu sa iubesti si sa fi singur… Explicati-mi de ce atunci cand avem in fata o situatie simpla tindem spre a o complica? De ce avem pretentia ca toata lumea sa gandeasca si sa actioneze ca noi insa ne credem unici? De ce nu ne multumim cu ceea ce avem si desi cunoastem teoria care spune ca “daca fortezi face poc!” ne hazardam? Si de ce mintea unei femei este atat de complicata si vesnic nemultumita?

Oare sentimentele mi-au intunecat judecata? Oare am ajuns sa cad in propria mea capcana, in propriul meu joc si am pierdut cu propriile mele arme sau reguli?

Am invatat de la viata ca singuratatea, adevarata singuratate nu se etaleaza, despre ea nu se vorbeste si ea doar se simte… e nu are nevoie de regrete sau lacrimi… ea se accepta si o data cu acceptarea vine si starea de bine, confortul tau cu tine insuti, maturitatea. Singuratatea are partile ei bune, naste tabieturi si pasiuni, naste ganduri si raspunsuri sincere. Am acceptat singuratatea si am invatat sa ma bucur de ea cu toata sinceritatea… si atunci de ce nu imi vine sa ma intorc la ea? .

Am obosit… ma gandesc prea mult. Uneori ma blestem ca nu am ignoranta necesara pentru a fi o simpla fata. Uneori imi doresc sa nu judec, sa fiu proasta pentru ca pana la urma ceea ce nu stii nu te doare, nu?

“ – Poate ca acu-ai sa intelegi. Tu-l ai pe George. Tu stii bine ca vine ’napoi. Da’ ia zi ca n-ai pe nimeni. (…) Ia zi c-ar trebui sa stai aciia singur si sa citesti carti. (…) Geaba citesti carti. Omu’ are nevoie de altii langa el.

– Omu’ se ticaloseste daca n-are pe nimeni. Fie cum o fi, da’ sa fie cineva langa tine. Iti spui io, striga, iti spui io, omu’ cand e prea singur se-mbolnaveste. ”

John Steinbeck – “Soareci si oameni”